Ședința se apropie de final și, cel puțin oficial, lucrurile arată bine. S-a prezentat proiectul, s-au discutat cifrele, s-au împărțit responsabilitățile și mai rămâne întrebarea de încheiere, aceea care apare cu o regularitate aproape reconfortantă în viața organizațională: „Are cineva vreo obiecție?”
Câteva secunde de liniște. Cineva spune că, din punctul lui de vedere, e în regulă, doi oameni aprobă din cap, iar altcineva propune „să fim atenți în implementare”. Greu de contestat. În general, e bine să fim atenți.
Ședința se încheie, iar pe hol apar, în sfârșit, și obiecțiile.
Termenul este prea scurt. Operațiunile n-au fost consultate suficient. Clientul s-ar putea să nu accepte soluția. Unul dintre participanți descoperă, cu oarecare surprindere, că este responsabil de o bucată importantă din proiect. Nimic din toate acestea nu era complet invizibil cu zece minute înainte; oamenii simțiseră ezitările, văzuseră reacțiile și probabil își dăduseră seama că acordul din încăpere era ceva mai fragil decât părea.
Doar că nimeni nu întrebase mai departe.
Acum să ne imaginăm că îi dăm AI-ului transcrierea aceleiași ședințe și îi cerem să caute exact aceste lucruri: unde apar ezitări, ce presupuneri au rămas neverificate, ce întrebări lipsesc sau unde acordul pare mai degrabă politicos decât real. E foarte posibil să găsească niște indicii interesante.
Și aici lucrurile devin mai puțin amuzante.
Investim enorm pentru ca inteligența artificială să recunoască nuanțe, să interpreteze limbajul, să identifice tonul unei conversații și să ne ajute inclusiv să pregătim discuțiile dificile. În același timp, noi continuăm să avem acces la o formă de inteligență ceva mai veche, pentru care nu plătim abonament lunar și care, folosită bine, ne-ar putea spune multe dintre aceleași lucruri.
Inteligența emoțională.
Doar că inteligența emoțională nu înseamnă să ghicești ce gândește celălalt și nici să transformi fiecare sprânceană ridicată într-o analiză psihologică. Înseamnă să observi că acel „da” a venit cu o ezitare, să nu te grăbești să hotărăști ce înseamnă ezitarea și să ai suficientă curiozitate încât să mai pui o întrebare. Uneori înseamnă și să suporți câteva minute de disconfort în plus, pentru că un dezacord spus la timp este de obicei mai util decât un consens care arată impecabil în procesul-verbal.
„Suntem cu toții de acord sau doar vrem foarte mult să terminăm ședința?” Nu este neapărat întrebarea din manualul de leadership, dar s-ar putea să afli mai multe din răspuns.
AI ne poate ajuta să vedem tipare, să verificăm presupuneri sau să observăm ceva ce ne-a scăpat, iar capacitatea lui de a face asta va deveni probabil din ce în ce mai bună. Dar între a identifica un semnal și a ști ce să faci cu el rămâne un spațiu important, iar acolo inteligența emoțională nu mai înseamnă doar să vezi, ci să înțelegi fără să presupui, să întrebi fără să acuzi și să faci loc unui răspuns pe care poate nu ți-ar conveni să-l auzi.
Nu cred că avem prea multe de câștigat încercând să concurăm cu AI la viteză de procesare sau volum de informație. Putem să-i lăsăm această victorie fără să cerem revanșa.
Dar, în timp ce investim atât de mult în capacitatea inteligenței artificiale de a ne citi mai bine, poate merită să ne întrebăm și ce facem cu inteligența emoțională pe care o avem deja.
Pentru că uneori problema nu este că n-am văzut ce se întâmpla în încăpere.Am văzut. Doar că am preferat să discutăm despre asta pe hol.