Ianuarie și iunie sunt, probabil, cele mai diferite luni din an.
Ianuarie vine cu agende noi, planuri ambițioase și convingerea sinceră că anul acesta vom face lucrurile altfel. În iunie, agenda este deja plină, ședințele se mută dintr-o zi în alta, iar jumătate dintre ele încep cu aceeași întrebare: „Cine mai lipsește?”. Fără să ne dăm seama, jumătate din an pare că s-a consumat între întâlniri, termene și încercarea de a găsi încă o oră liberă în calendar.
Dacă vă amintiți, la începutul anului am vorbit despre ritm. Ne-am spus, cu optimismul firesc al unui nou început, că energia oamenilor nu este o resursă inepuizabilă și că anul nu trebuie câștigat în primele săptămâni, ci dus cu grijă, lună după lună. Era o idee care avea perfect sens în ianuarie și care, probabil, are și acum. Doar că între timp au trecut februarie, martie, aprilie și mai, iar realitatea a avut grijă să testeze fiecare intenție bună cu care am pornit la drum.
Undeva pe la mijlocul lui martie, multe organizații intră aproape pe nesimțite într-o stare pe care o recunoaștem cu toții. Nu există o criză majoră și nici vreun moment în care cineva anunță oficial că suntem în întârziere. Pur și simplu începe să se simtă că ritmul se accelerează, iar aproape orice pare să devină urgent.
Atunci apar și reflexele pe care le cunoaștem atât de bine.
Ne spunem că dacă mai strângem puțin din dinți săptămâna aceasta, de luni lucrurile vor reintra în normal. Numai că lunea are un talent remarcabil să vină la pachet cu exact aceleași urgențe pe care încercam să le lăsăm în urmă.
Apoi mai apare o ședință. Și încă una. Nu neapărat pentru a lua decizii, ci pentru a înțelege de ce nu mai avem timp să le luăm. Calendarul începe să se umple, inboxul pare că se golește și se umple în același timp, iar senzația că suntem foarte ocupați devine din ce în ce mai convingătoare.
Și, aproape inevitabil, apare Maria.
Fiecare organizație are o Maria. Ea știe unde sunt documentele, de ce s-a schimbat o procedură acum doi ani, cine poate rezolva problema cu un client important și ce nu trebuie atins dacă vrem ca sistemul să funcționeze și mâine. La un moment dat, cineva spune cu cea mai mare naturalețe: „Lasă că știe Maria.”
În acel moment, problema nu mai este că Maria știe. Problema este că pare să știe doar Maria.
Ceea ce face jumătatea anului atât de interesantă este faptul că efectele unui ritm nesustenabil se văd exact la fel cum le descriam și în ianuarie: discret. Nu se blochează proiectele peste noapte și nici organizația nu intră brusc în haos. În schimb, conversațiile devin mai scurte, e-mailurile seamănă din ce în ce mai mult cu niște telegrame, deciziile se iau puțin mai repede, nu pentru că lucrurile sunt mai clare, ci pentru că inboxul trebuie golit, iar problemele nu mai sunt rezolvate, ci mutate în următoarea ședință, în următorul document sau în următoarea discuție programată pentru săptămâna viitoare.
Paradoxul este că toate acestea creează impresia că lucrurile se mișcă. Privită din exterior, organizația pare ocupată, implicată și în permanentă activitate. Privită din interior, începe să consume din ce în ce mai multă energie pentru a produce același rezultat.
Testul adevărat apare însă odată cu apropierea concediilor.
Dacă strategia pentru lunile de vară este „Să sperăm că nu se întâmplă nimic cât sunt oamenii-cheie plecați”, atunci nu prea vorbim despre organizare, ci despre speranță. Iar speranța poate fi o stare de spirit foarte utilă, dar rareori este și un model operațional.
Să alegi un ritm sustenabil în iunie este mult mai greu decât în ianuarie, pentru că între timp anul a devenit real. Unele proiecte s-au dovedit mai complicate decât păreau, prioritățile s-au schimbat, iar unii oameni au ajuns să ducă mult mai mult decât era prevăzut în planul inițial. Tocmai de aceea, mijlocul anului este un moment bun să ne oprim puțin și să ne uităm cu mai multă atenție la felul în care lucrăm, nu pentru a schimba totul din temelii, ci pentru a face câteva ajustări care să ne permită să traversăm a doua jumătate a anului cu mai multă claritate și mai puțină improvizație.
Poate că merită să ne întrebăm unde folosim viteza în loc să îmbunătățim un proces, unde am început să considerăm „efortul eroic” drept mod normal de lucru și unde depindem atât de mult de câțiva oameni încât absența lor pentru două săptămâni ar pune întreaga echipă în dificultate. Răspunsurile nu vor apărea într-un dashboard și nici într-un raport de performanță, dar se văd foarte repede în felul în care oamenii lucrează și în cât de ușor poate organizația să meargă mai departe atunci când cineva lipsește.
La urma urmei, mijlocul anului nu ne cere să renunțăm la ambiție. Ne oferă doar ocazia să verificăm dacă ritmul pe care ni l-am propus în ianuarie este și ritmul în care trăim cu adevărat.
Așa că, înainte să înceapă concediile, vă propunem un exercițiu simplu. Luați omul despre care se spune mereu „Lasă că știe Maria” și imaginați-vă că este pe o plajă în Grecia, cu telefonul pe modul avion și bateria descărcată încă din a doua zi. Dacă primul gând este cine îi știe parolele, unde sunt documentele sau cine poate prelua discuția cu clientul, tocmai ați descoperit unul dintre cele mai importante proiecte pentru a doua jumătate a anului.
Iar dacă dumneavoastră sunteți Maria, rezervați-vă concediul fără nicio urmă de vinovăție. Dacă organizația funcționează la fel de bine și în lipsa dumneavoastră, înseamnă că ați construit ceva sănătos. Dacă nu, poate că cel mai valoros lucru pe care îl puteți lăsa colegilor vara aceasta nu este încă un document sau încă o explicație, ci ocazia de a învăța cum să se descurce și fără celebrul „Lasă că știe Maria”.