Un manager oarecare se întoarce într-o luni dimineață după două săptămâni de concediu. Deschide laptopul ceva mai devreme decât de obicei și se pregătește sufletește pentru ce urmează. Ar trebui să-l aștepte ceva, nu neapărat un dezastru, dar măcar o colecție respectabilă de decizii care, evident, nu puteau fi luate fără el.
În schimb, găsește un inbox rezonabil, două probleme deja rezolvate, o decizie luată de echipă și o situație complicată cu un client gestionată foarte bine în lipsa lui, ceea ce produce reacția profesională corectă, adică satisfacție, urmată poate cu o jumătate de secundă mai târziu de una mult mai omenească: Serios? Chiar n-a avut nimeni nevoie de mine?
Am avut recent această conversație cu un lider întors dintr-un concediu bine meritat, după o lungă perioadă de lucru foarte intensă. Înainte să plece făcuse tot ce se presupune că face un manager responsabil, clarificase prioritățile, împărțise responsabilitățile și se asigurase că oamenii știu ce au de făcut și ce pot decide singuri, iar la întoarcere era sincer mulțumit că totul funcționase foarte bine, dar și puțin surprins de propriul disconfort în fața unui rezultat pe care, teoretic, chiar el îl pregatise: totul functionase normal.
Telefonul nu cooperase cu nevoia lui foarte omenească de a se simți măcar puțin indispensabil, iar echipa avusese lipsa de delicatețe să-i confirme că se descurcase foarte bine și fără el.
Există o mică ironie a leadershipului care se vede foarte bine atunci când lipsim. Oricât de mult ne dorim echipe puternice, oameni care pot lua singuri decizii și lucruri care funcționează fără intervenția noastră permanentă, undeva în fundal rămâne și dorința foarte omenească de a fi indispensabili. De aceea, când toate merg surprinzător de bine în lipsa noastră, satisfacția profesională poate veni la pachet cu o întrebare ceva mai personală: dacă se descurcă atât de bine fără mine, cât de indispensabil mai sunt? Poate că aici începe confuzia, pentru că a fi valoros, a fi necesar și a fi indispensabil nu sunt deloc același lucru, chiar dacă uneori ego-ul nostru preferă să le trateze ca sinonime.
În viața de zi cu zi, diferența este ușor de pierdut din vedere, mai ales când oamenii vin la tine pentru răspunsuri, aprobări sau soluții, iar faptul că ești permanent necesar începe să semene foarte mult cu o confirmare a valorii tale. Poate că unul dintre semnele că ți-ai făcut bine treaba este însă exact contrariul: oamenii știu când au nevoie de tine, dar nu au nevoie de tine pentru orice, iar asta este foarte satisfăcător profesional, chiar dacă ego-ul are nevoie de câteva minute în plus ca să se bucure.
Din perspectiva asta, concediul poate fi un test surprinzător de bun. Dacă în lipsa ta deciziile se opresc, clienții așteaptă și problemele mai complicate sunt păstrate cu grijă până te întorci, probabil ai creat mai multă dependență decât credeai; dacă însă oamenii decid, rezolvă problemele și te lasă să descoperi toate acestea abia când revii la birou, ai motive să fii mulțumit, chiar dacă telefonul suspect de liniștit cât timp ai fost plecat ți-a sugerat pentru o clipă altceva.
Asta nu face liderul mai puțin important, pentru că direcția, judecata și asumarea rămân esențiale, dar schimbă puțin definiția valorii lui, care nu mai constă în a rezolva personal fiecare problemă importantă, ci în a crea suficientă claritate și încredere încât și ceilalți să-și poată face foarte bine partea lor.
Așa că, dacă te întorci din concediu vara aceasta și descoperi că nu s-a întâmplat nimic dramatic, nimeni nu te-a căutat disperat și lucrurile au mers foarte bine fără intervenția ta zilnică, bucură-te de veste înainte ca ego-ul să depună o contestație oficială împotriva acestei concluzii. Pentru că, dacă ai nevoie ca lucrurile să se prăbușească în lipsa ta ca să te simți valoros, poate că merită să te întrebi ce ai construit, de fapt.